Trebuie doar să deschizi ochii

adminFără categorieLeave a Comment

de Melisa Anne Trușcă, clasa a VII-a B         

În sufletul oricărui om, adult sau copil, se trezește cel puțin o dată în viață dorința de a explora și de a cunoaște locuri noi, acestea părându-i atât de îndepărtate, încât doar dorința și imaginația lor poate ajunge până acolo. În ciuda acestui fapt, în inimile oamenilor există mereu speranța că într-o zi chiar vor vedea acele meleaguri care acum par mai departe decât orice alt loc de pe pământ. Unii vor să vadă aceste locuri noi, căci pentru ei cel mai îndepărtat loc înseamnă cel mai frumos. Chiar și eu credeam că dacă ajung să văd ținuturile feerice la care visam, voi fi cu adevărat fericită și entuziasmată că am ajuns atât de departe. Însă, cu timpul, am descoperit ceva ce nu am putut înțelege de la început.

De mică visam să ajung în Franța. Pentru mine Franța era locul minunilor, locul în care limba franceză care îmi plăcea atât de mult se află la fiecare colțișor de stradă, și astfel, imaginația îmi zbura atât de departe, încât vedeam Franța ca pe cel mai înalt vârf pe care puteam ajunge. Pe măsură ce am crescut, nu mi-a pierit flacăra care ardea în sufletul meu de copil, însă, cum toate lucrurile pe care le aveam de făcut creșteau odată cu mine, începeam să uit uneori de fericirea pe care o aveam când mă gândeam la țara aceea. Conștientizând mai mult cu trecerea anilor și auzind din mai multe locuri că Franța nu este un loc așa de frumos cum credeam eu, m-am gândit că tot ceea ce visasem până atunci, fiecare zâmbet sincer, care îmi lumina fața când mă gândeam cu atât de mult entuziasm la țara mea preferată, fusese doar un vis copilăresc pe care mi-l înfloream singură.

După ceva timp mi-am dat seama că nimic de pe pământ, niciun loc pe care îl pot explora nu poate fi un ținut perfect. Începusem să cresc. Și în starea pe care o aveam în fiecare zi se observau sentimente pe care nu le-am mai avut până atunci, sentimente care apar în viața oricărui copil care trece prin această vârstă dificilă la care mă aflam eu. Începusem să gândesc mult mai complex la aproape orice lucru din jurul meu. Aveam momente în care mă cuprindea o tristețe profundă, pe care nu o mai întâlnisem niciodată, o tristețe fără motiv. Sora mea îmi zicea mereu că și ea a trecut pe aici și că, împreună cu Dumnezeu, voi putea trece cu bine prin această stare. Meditând mai atent la tot ce se întâmpla mi-am dat seama de ceva ce nici nu îmi trecuse prin cap vreodată. Toate aceste emoții care mă încercau zi de zi erau de fapt un loc nou pe care începusem să-l explorez fără să-mi dau seama. Erau un tărâm cu care îmi era greu să mă acomodez, dar un tărâm prin care trebuia să trec. Deși orice copil trece la vârsta aceasta prin aceste meleaguri, pentru fiecare orizontul este unul diferit. Mi se părea că nu voi ajunge niciodată pe aici. Dar văzând cum sora mea făcea lucruri pe care eu nu le puteam face, începusem să visez și să aștept cu ardoare momentul când voi fi și eu la vârsta aceea care atunci îmi părea una nemaipomenită. Și cînd am ajuns, am constatat că lucrurile care îmi păreau uriașe cândva deveniseră mici, subiectele care mi se păreau fără sens începuseră să îmi placă, activitățile care mă plictiseau foarte mult erau acum preferatele mele, iar discuțiile care mi se păreau inutile deveniseră locul meu de inspirație. Și toate aceste schimbări s-au petrecut ca într-o clipă. Nu mă desprinsesem de copilărie, eram ca într-o lume nouă, în care intrasem cu pași de copil. Oare locul acesta nou, chiar era tărâmul îndepărtat și frumos la care visam? Oare chiar îmi doream să ajung aici? Am devenit confuză, ca atunci cînd vizitezi locuri mult visate și ele nu sunt așa cum ți le imaginasei. Fiecare loc este frumos în inima ta, dar când inima trece prin transformări, numai Dumnezeu poate să facă un vis cu adevărat un loc minunat.

Astfel, speranțele mele au ieșit la iveală, ca de sub o pătura groasă. Era acea speranță că voi crește frumos alături de Dumnezeu și că voi trece cu bine prin tot ce era nou. Acesta este tărâmul pe care îmi doresc să nu îl părăsesc niciodată.         

Acum, încă îmi doresc să vizitez Franța, tot cu entuziasm, dar cu alți ochi. Și asta pentru că mi-am dat seama că cel mai îndepărtat loc pentru un om este de fapt sufletul său, care deși uneori pare întunecos și fără sens, este doar un loc în care încă nu a răsărit Soarele Veșnic. Iar ca acest soare să răsară, trebuie doar să îți deschizi ochii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *