Back2Eden

de Sabina Brînzan clasa a VIII A

În timp ce mă îmbrăcam și îmi aranjam părul, mă tot gândeam cum va decurge întâlnirea din acea după-amiază. N-ar fi trebuit să fiu emoționată, până la urmă era bunica mea, însă nu o mai văzusem niciodată, și voiam să-i creez o impresie bună. Poate te gândești: cum nu ți-ai văzut bunica niciodată? Sunteți parte din familie, ar fi trebuit să vă cunoașteți demult, nu? 

Ei bine, circumstanțele actuale nu mi-au oferit posibilitatea să o vizitez. După potop, Noe, bunicul meu, împreună cu soția lui, fiii lui și nevestele lor au locuit în corabie pentru ceva timp. Mai apoi, și-au construit așezări în împrejurimi. Peste câtva timp, Sem, Ham și Iafet s-au îndepărtat de muntele Ararat ca să împlinească porunca Domnului: „creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul!”

Așa că tatăl meu, Sem, împreună cu soția lui au plecat spre Canaan. Acolo au născut mai mulți copii, printre care și pe mine. E așa ciudat să fie puțini oameni pe pământ, și încă nu îmi vine să cred cum Dumnezeu ne-a oferit nouă această misiune de a repopula planeta! Poate pare stupid, dar nu este deloc. Mi se pare incredibil faptul că suntem primii și singurii chiar care au supraviețuit după o asemenea catastrofă, potopul.

Ei bine, în după-amiaza aceea, venise în sfârșit momentul să îmi cunosc bunicii. După ce ne-am încărcat bagajele pe cămile și măgari, am pornit la drum. În timp ce traversam văile, câmpiile și munții, mă gândeam cum arată bătrânul Noe… soția lui, care deja trecuseră prin multe tragedii: răspândirea păcatului în lume, răutatea tot mai aprinsă a oamenilor, potopul… Tatăl meu mi-a povestit multe dintre acestea, cum și-a ajutat tatăl la construirea arcei, cum i-au criticat oamenii spunând că nu există ploaie și cum au așteptat șapte zile închiși în corabie pentru a începe cu adevărat furtuna. Toate aceste relatări mi s-au părut extraordinare, dar eu îmi doream să aflu amănunte și despre viața de dinainte de potop, atunci când bătrânul Noe de astăzi era tânăr, atunci când a cunoscut-o pe bunica, sau atunci când Dumnezeu i-a cerut să construiască arca.

După multe, multe ore de mers, se zăreau undeva, departe, niște corturi. În fața lor stăteau doi oameni, îmbătrâniți de zile, cu părul cărunt, dar cu zâmbetul până la urechi. Deși nu ne mai văzuserăm niciodată, am sărit în brațele lor.

  • Fii binecuvântată, fetița noastră, a răspuns Noe cu lacrimi în ochi.

Eram așa emoționată încât nu știam ce să spun. Imediat după mine, a venit și tata care și-a îmbrățișat părinții. Mama, de asemenea, cu lacrimi în ochi, s-a bucurat nespus să îi revadă încă o dată, să îi strângă în brațe și să le spună cât de dor le-a fost de ei. I-am privit, și am văzut că formează un tablou perfect. Și, în adâncul sufletului meu, știam că și Dumnezeu ne privea cu bucurie și speranță.

Am intrat în cort, unde ne aștepta o masă îmbelșugată. După ce am terminat de mâncat, bunica m-a luat deoparte. Am ieșit afară, și am început să mergem în ritmul ei, pe dealul din spatele corturilor. Mi-a ridicat mâna ușor, mi-a pus-o într-a ei și mi-a vorbit:

  • Draga mea, îmi pare așa bine să te văd. Am auzit multe despre tine. Solii pe care i-

a trimis tatăl tău la noi să ne transmită vești ne-au povestit și despre tine. De când te-ai născut, am știut că vei fi o copilă specială, nu doar pentru că te-ai născut într-o familie frumoasă, ci și că Dumnezeu te-a avut în plan încă de la început. Simt în inima mea că Dumnezeu are un plan cu viața ta și că tu îl vei urma.

Inima a început sa-mi bată puternic. Nimeni vreodată nu-mi mai spusese vorbe cu o însemnătate așa mare. După câteva momente de mers în tăcere, mi-am făcut curaj și am întrebat-o:

  • Bunico, dar cum era înainte de potop? Cum erau oamenii? Erau așa răi unii cu alții? Eu nu pot să-mi imaginez o lume în care oamenii să păcătuiască așa mult încât Dumnezeu să îi pedepsească cu un potop.
  • Oo, fiica mea… lumea era frumoasă înainte, dar păcatul a stricat multe din frumusețile ei. Însă Dumnezeu nu a lăsat ca toate lucrurile să își piardă din valoare. Natura a fost întotdeauna elementul principal în care Dumnezeu își oglindea dragostea de care avem nevoie în fiecare zi, atunci, dar mai ales acum. Văile îmbelșugate, munții maiestuoși, iarba proaspătă, florile învăluite de un miros divin, clipocitul albastru al unui râu de munte – minuni date de Dumnezeu pentru copiii lui. El își iubea copiii, chiar și atunci, dar păcatul și neascultarea lor a devenit așa puternică încât nu a mai putut suporta…

Bunica avea lacrimi în ochi. Mi-am dat seama că-i era greu să vorbească despre asta, așa că am tăcut. Însă peste câteva momente, a continuat:

–  Știi, multe dintre lucrurile de atunci nu mai sunt acum. Știai că înainte se organizau un fel de concerte în aer liber la care putea participa toată lumea?  Se practica învățarea unui instrument. Cel mai frumos era un fel de harpă: un băț mai gros, îndoit, de care se legau alte trei bețe foarte subțiri și elastice. Atunci când trăgeai de ele se auzea un sunet atât de sublim și frumos!

– Ce frumos! am spus eu cu uimire. Și acum de ce nu mai avem astfel de instrumente?

– Oo, ba da, avem unul chiar acasă la noi, în cort. Este singurul care mai există acum, pentru că nu mai sunt oameni care să știe să construiască cu finețe un astfel de instrument. Harpa aceasta am avut-o și în arcă…cântam adesea la ea.

– Minunat! Știi, bunico, mereu am vrut să te întreb cum a fost când ai aflat de la bunicul Noe că aveți de construit o arcă.

– Am fost atât de uimită, încât prima oară am crezut că glumește. Dar după ce mi-a spus că a stat de vorbă cu Dumnezeu și că i-a dat toate instrucțiunile necesare, am știut că era cât se poate de adevărat. Mi s-a părut imposibil la început, dar Noe mi-a insuflat încredere și astfel le-am vorbit și băieților noștri despre planul măreț pe care Domnul îl avea pentru noi. Ne simțeam recunoscători că aveam un asemenea privilegiu, dar știam că nu va fi doar bucurie și distracție. În curând, au venit provocările și primele semne de îndoială. Ceilalți oameni au început să ne critice, crezând că am înnebunit cu toții. Însă bunicul tău  mi-a inspirat încredere și mi-a spus că dacă Domnul ne-a oferit nouă această responsabilitate, noi trebuie să o onorăm. Nimic nu este mai presus decât vorbele Domnului, nici chiar insultele unor oameni păcătoși.

Afară se înserase. Culorile apusului se zăreau departe. Rozul aprins și galbenul șters se așterneau pe tot cerul, în timp ce soarele se ascundea încet printre câmpii. Bunica a continuat:

  • Într-un final, am terminat de construit arca, ploaia a venit, a acoperit întregul pământ și nu a mai rămas nici un fir de iarba… dar bănuiesc că aceasta istorisire o știi deja pe de rost.
  • Este adevărat, tatăl meu mi-a spus-o de nenumărate ori, dar din perspectiva ta nu am mai auzit-o niciodată, așa ca te rog, continuă.

Și-a dres glasul și a continuat. Mi-a povestit cu lacrimi în ochi despre porumbel, despre ramura de măslin și mai ales despre  curcubeul legământului lui Dumnezeu cu oamenii.

  • Cred că Dumnezeu m-a binecuvântat de-a binelea. Mă simt așa fericită lângă Noe al meu și îi mulțumesc Domnului în fiecare zi că mi l-a adus în cale. Fără el cu siguranță nu aș fi ajuns aici unde sunt astăzi. Deși nu este un om perfect, în ochii mei mereu va fi bărbatul prin care Dumnezeu și-a putut duce planul la îndeplinire, și cred că acest lucru este uimitor.
  • Cu siguranță, bunico! Noe este un bărbat minunat, dar cred și că faptul că a avut o soție minunată care i-a fost alături la bine și la greu l-a ajutat nespus.

Uitându-mă la ea n-am putut să nu remarc frumusețea ei.  Deși în vârstă, păstra din înfățișarea ei regească. Doar era fiica lui Dumnezeu, nu?! Priveam apusul împreună, pe iarbă. Soarele deja intrase în pământ, dar culorile vii rămăseseră ca niște fâșii de lumină pe albastrul cerului. Deși în ziua aceea o cunoscusem pe bunica, aveam impresia că fusesem lângă ea pe tot parcursul vieții ei. M-am uitat la ea, și am văzut că avea ochii închiși și mâinile împreunate. Se ruga în tăcere. Îi mulțumea Domnului pentru toate minunile din viața ei, pentru toate clipele frumoase, pentru natură, flori, cer și iarbă, pentru familia minunată și poate pentru mine, nepoata ei din depărtări.

Acum, tabloul era complet. Știam ca acel tablou va rămâne în inima mea pentru veșnicie, că mă va însoți pe tot drumul vieții mele și că îmi va reaminti întotdeauna cât de minunat și extraordinar este Dumnezeul nostru.

Harpa bunicii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *