Back2Eden

de Teodora Anghel clasa a VIII-a B

Vai, mă dureau atât de tare mâinile de la frământatul aluatului pentru azimi! Trebuia, totuşi, să o ajut pe mama, nu să dau bir cu fugiţii.

– Mamă, e bine cum am făcut?

– Desigur, draga mea, eu acum am terminat supă de linte şi friptura de peşte. Nu-i aşa că miroase îmbietor?

– Miroase grozav şi când o să sosească tata şi Ayal de la câmp, nu o să mai rămână nimic!

– Aşa e. Acum du-te, te rog, până la bunica, în vale, şi cere-i trei legături de pătrunjel pentru supă, spuse mama cotrobăind prin sertare după alte mirodenii.    

Mi-am prins într-o coadă împletită părul, mi-am luat vălul şi am plecat. Îmi plăcea să merg la bunica, era o femeie înţeleaptă. Îşi alegea cuvintele cu mare atenţie, fiind iubită de toţi copiii din sat. Părăsind casă, am luat-o pe aleea principală, apoi am făcut stânga şi iată-mă într-o mare de oameni. Ei, acu’ e-acu’! Ştiam eu că trebuia să merg pe scurtătură! Strada era plină de copii, vânzatori ambulanți, oameni agitaţi, totul era haotic. M-am strecurat prin mulţime, auzind în stânga şi-n dreapta pe vânzătorii care ofereau reduceri la tot felul de bunuri: la mirodenii, la vase de lut făcute cu măiestrie. Ajungând în piaţa mare, forfota era pe măsură, iar eu mi-am croit drum printre mesele cu argint şi pietre scumpe. Era ziua de vineri, zi în care toată lumea se grăbea să cumpere cele trebuincioase, deoarece urma ziua Domnului. Ieşind din mulţime, am dat de Elma şi Sara, prietenele mele cele mai bune.

– Abigail, vii să te joci cu noi? Mergem la Efraim acasă, e ziua lui de naştere.

– Fetelor, nu pot, mă duc la buni după nişte verdeţuri, dar spuneţi-i lui Efraim “La mulţi ani” din partea mea!

– Bine, atunci ne vedem mâine la Sinagogă!

Luându-mi rămas-bun de la prietenele mele, am părăsit piața, îndreptându-mă cu pași grăbiți catre bunica. Vremea era nemaipomenită. Soarele mă mângâia pe faţă, iar cerul era de un albastru curat, fără niciun nor. Albinele zumzăiau, bucuroase că florile erau pline de polen. Pe deasupra capului mi-au trecut doi porumbei albi, zburând la unison. În faţa mea se întindea o câmpie verde smarald, iar în mijlocul ei se zărea un cireş plin cu fructe. Lângă el se odihnea o căprioară cafenie cu pete albe. Vântul adia uşor. Peisajul era parcă dintr-un basm.

– Mă întreb cum era înainte de potop? Oare era mai frumos?, m-am trezit vorbind.

– Desigur, copilă!

Nedumerită că cineva mi-a răspuns, m-am întors să văd cine este. Un bătrânel mic de statură, cu ochii blânzi se înfățișă înaintea mea, sprijinindu-se de un baston frumos gravat cu spice de grâu.

– Natura şi lumea de atunci, în special grădina Eden, erau cu adevărat magice. Cascadele sclipeau în lumina soarelui, leii se jucau cu mieii, totul era de o frumuseţe nemaivăzută! Dacă vrei să afli cum a fost la început, mai jos, pe potecă, după acel castan falnic, sta o bunicuţă, soţia lui Noe. Ea îți va spune multe…

– Mulţumesc din suflet, într-acolo mă îndreptam! Este chiar bunica mea!

– Mă bucur că ești nepoata ei. Cu siguranţă vei afla multe lucruri adevărate, spuse  bătrânelul, îndepărtându-se.

Alergând fericită spre casa bunicii, am zărit-o afară, hrănind cele câteva găinușe pe care le avea în ograda.

– Abigail, în sfârşit, ai ajuns! Hai în casă!

– Mama m-a trimis după câteva legături de pătrunjel. Dar, bunico, am întrebări care-mi frământa mintea.

– Desigur, copilă dragă, ce vrei să ştii?

– Cum era înainte de potop, cum erau oamenii, grădina Eden, totul…

Bunica nu părea surprinsă de întrebările mele, ba chiar era fericită să împărtăşească nepoatei ei lucrurile frumoase din trecut.

– Abigail, aceasta este o temă la care merită să meditezi. E ca şi cum ai deschide o carte, iar pe paginile ei găseşti întâmplări extraordinare. În primul rând, tot ce a fost creat la început a fost desăvârşit. Nu exista minciună, nu există răutate. Oamenii aveau o statură înaltă şi erau renumiţi pentru înţelepciunea lor. Ei trăiau sute de ani. Adam, primul om creat de Dumnezeu, a trăit printre oameni aproape o mie de ani. El avea datoria să-i înveţe pe urmaşii săi, până la a noua generaţie, calea Domnului, transmiţându-le prin viu grai ce îi descoperise Dumnezeu. Dar, din păcate, numai puţini au fost cei care au luat seamă la cuvintele lui. Cu timpul, omul a uitat de Creatorul său. În fiecare zi gândurile omului erau îndreptate numai spre rău, de aceea Domnul a hotărât să piardă această lume prin potop.

– Dar cu ce se ocupau oamenii pe atunci, am întrebat eu curioasă.

– Se duceau la câmp şi cultivau grâne pentru familiile lor sau pentru negoţ. De asemenea olăritul era una din pasiunile multora dintre ei. Fetele ţeseau covoare, coseau haine, din mâna lor ieşeau într-adevăr nişte operă de artă. Uite, acest covor pe care stăm, este lucrat manual.

– Câtă măiestrie şi pasiune! Acum, bunico, te rog, spune-mi despre grădina Eden!

– Mi-ar trebui multe zile să ţi-o pot descrie şi tot nu aş termina. Pot să-ți spun că era cum doar poţi să visezi. La intrare erau pomi fructiferi, prin mijlocul lor trecea un rău cu apa cristalină. Pajiştile erau acoperite de flori cu mii de culori. Lacurile erau pline cu peşti de tot soiul. În ape erau şi crocodili şi hipopotami, iar căprioarele care veneau să se adape nu aveau de ce să se teamă, animalele toate erau blânde, parcă fermecate. Totul era într-o armonie perfectă. După ce gradina s-a închis, doi heruvimi au apărut cu săbii de foc la intrare, nelăsând pe nimeni să intre. Cu puţin timp înainte de potop, gradina s-a ridicat la cer, iar acum ne aşteaptă la fel de paşnică şi îmbietoare, gata pregătită pentru noii ei locuitori.

– Dragă bunico, tu ai trăit în cele mai fascinante timpuri. Îmi doresc să intru şi eu în grădina Eden, să mă joc cu leii, să mă scald în apele curate, să mănânc fructe gustoase şi să-L întâlnesc pe Creatorul meu.

– Desigur, toţi avem această şansă, iar Dumnezeu ne aşteaptă cu braţele deschise! Acum du-te, să nu se îngrijoreze mama ta. Şi nu uita: lumea aceasta este ca o grădină, depinde ce priveşti şi ce semeni în ea!

– Nu voi uita! Când o să mai vin pe la tine, bunico, să-mi povesteşti despre bunicul şi despre corabia construită în cei 120 ani.

– Cu mare drag te aşteaptă bunica! Mergi cu bine!

Am plecat de la bunica săltând de bucurie; eram de două ori mai fericită decât atunci când venisem. Gândul meu a rămas la grădina Paradisului şi la toţi cei credincioşi care vor intra pe porţile ei. Chiar trăiam timpuri magice şi aveam de gând să profit de acestea, lucrând cu grijă la grădina sufletului meu, aşa cum m-a învăţat bunica, în care să adun cele mai frumoase comori, care să-i bucure pe toţi cei care vor intra în ea.

Fericitul Eden

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *