Back2Eden – Călători prin Sodoma

de Giulia Mîndroc clasa a VIII-a A

            Îmi pot descrie grupul de prieteni ca unul aventuros, desigur, amuzant, foarte spontan, însă la genial nu m-aș fi gândit niciodată. Chiar nu m-aș fi gândit că doar o adunătură de puști ca noi vor reuși să inventeze o mașină a timpului din pură curiozitate. Ca ea să funcționeze, să nu mai zic…

            – Ei, și acum? Doamne, de ce e atâta praf aici? spuse Cara scuturându-se de praful roșiatic ce aproape ne îneca pe toți.

            – Sincer să fiu, nu cred că praful e problema cea mai mare, Cara…Sigur, aș da orice pentru un duș rece ca să scap de nisipul ăsta afurisit, însă cred că o problemă mai importantă ar fi să aflăm unde suntem…

            – Sau mai bine zis când suntem, am spus eu îndreptându-le celorlalți privirile către casele scunde din lut ce ne înconjurau.

            – Eu cred că voi încă nu realizați ce se întâmplă… AM CONSTRUIT O MAȘINĂ A TIMPULUI! Putem deveni faimoși, să primim premiul Nobel, să fim recunoscuți la nivel mondial, să.. Bine, să știți că o să împărțim banii pe care o sa ni-i dea statul în mod egal, pentru că am participat cu toții la construirea ei, vorbi Bianca puțin prea tare, gândind ca de obicei mult prea departe.

            – O, te rog, nu ai participat aproape deloc! Tot ce ai făcut a fost să-mi comentezi mie despre cum aplic formulele greșit și să te ascunzi pentru că ți-era frică să nu explodeze ceva soluție chimică… îi reproșă Eduard, care făcuse, practic, toată partea de geniu de care vă spuneam la început.

            – Bine, puteți să vă certați cât vreți când ne întoarcem în era noastră, interveni Flaviu, cel realist dintre noi. Mai știți că am venit aici cu un scop? Să aflăm cum a luat naștere de fapt Pământul? Să aflăm adevărul despre povestea Creației și originile vieții? Și asta tot pentru că nu mai încetați voi să vă certați pe tema asta… Haideți să aflăm și răspunsurile pentru care am venit, ce credeți?

            Flaviu avea, ca de obicei, dreptate. M-am uitat atunci către orașul care se deschidea înaintea noastră, printre nisipurile de un auriu roșiatic. Casele erau mici de statură, și păreau construite din lut sau chirpici. Drumurile pe unde vedeam ceva oameni îmbrăcați în niște robe de culori șterse erau pur și simplu niște poteci prăfuite. În depărtare se puteau zări niște munți înalți, ce tăiau cerul senin ca niște săbii zimțate. Puțin mai aproape, mai vedeam niște umbre, ce păreau a fi alte cetăți… Nu îmi venea să cred, noi chiar ajunsesem în vremea potrivită, în deșerturile Antichității. Se putea oare să fi ajuns și în locul potrivit? Oare îl cunoșteau oamenii ce trăiau aici pe Dumnezeu? Aveau oare și ei preocupări ca ale noastre, să afle cum a început totul? Cum a luat naștere planeta pe care trăim cu toții, dacă avem vreun scop, dacă am fost creați cu toții de Unul singur, Atotputernic, sau dacă totul e un joc de noroc? De la cel mai mic fir de iarbă, la cele mai îndepărtate galaxii? Ah, ce glumă… Oamenii de aici sigur nu știau despre galaxii și stele și univers. Din câte se părea, nici despre firele de iarbă nu aveau prea multe cunoștințe, căci abia se putea zări ici și colo vreo tufă scundă ce părea cu siguranță însetată. Oare de cât timp nu mai plouase aici? Totul era atât de uscat…

            Noi însă ne-am continuat drumul. Odată ajunși în centrul orașului, cetățenii au înțeles rapid că nu eram de acolo. Ne-au întâmpinat cu priviri curioase, dar tăioase, și ne-au ocolit cu multă răceală. La urma urmei, era de așteptat. La rândul nostru, îi priveam și noi cu aceeași curiozitate: hainele lor până în pământ, ce erau cu siguranță din in sau alt material răcoros, căci altfel nu ar fi rezistat căldurii tot mai înăbușitoare de afară, pielea lor creolă, trăsăturile lor ascuțite și părul lor închis la culoare și dens, ascuns sub marame subțiri…erau dintr-o altă lume pentru noi, la fel cum și noi eram din altă lume pentru ei.

– Ar fi trebuit să ne gândim că o să arătăm foarte ciudat pentru acești oameni înainte să venim aici… Nu avem moneda lor, ca să cumpărăm haine potrivite, și nici nu știm limba lor ca să le explicăm situația noastră.

– Ce situație, Cara? Crezi că ar înțelege dacă le-am spune că suntem din viitor și am venit în vizită să le punem niște întrebări foarte simple despre, a, știi tu, existență și originile vieții, ceva la ordinea zilei de altfel!? zise Eduard. Ar fi trebuit să plănuim mai bine călătoria asta în timp.

– Păi, nu ne-am fi așteptat să reușim… Adică, era totul doar o idee când a sugerat Cara cât de ușor ar fi dacă am putea pur și simplu să întrebăm oamenii de pe atunci despre zilele Creațiunii, „că doar era totul mai proaspăt”, nu așa ai zis?

– Ba da, Bianca, ba da, așa am zis… Totuși, gândiți-vă că suntem aici! Adică, poate nu vom putea chiar să întrebăm oamenii direct, dar îi putem observa.. Imaginați-vă câte lucruri interesante am putea afla!

Chiar în vreme ce Cara vorbea, un om ce părea destul de tânăr se îndreptă înspre noi. Purta o tunică bleumarin, legată cu un cordon roșu, iar în picioare avea niște sandale dintr-o piele aspră. Tenul său închis era ars de soare, iar părul său era creț, vâlvoi și negru ca tăciunele. Ochii săi aveau o nuanță neașteptată de verde. Nedumeriți, am căutat să ne îndepărtăm de el, însă omul ne-a întâmpinat cu niște cuvinte familiare, spuse pe un ton dulce, chiar primitor:

-Stați, nu plecați! Voi sunteți grupul de tineri despre care m-a avertizat Domnul, cu siguranță…

Ne-am uitat unii la alții uimiți: grupul de tineri despre care l-a avertizat Domnul?… Puteam să citesc în ochii prietenilor mei aceeași nedumerire pe care o simțeam și eu. Omul din fața noastră a continuat să ne vorbească în limba pe care o cunoșteam prea bine, anume româna: 

– Domnul mi-a vorbit într-un vis, spunându-mi că voi vedea niște tineri străini îmbrăcați altfel decât poporul meu, care vor avea nevoie de călăuzirea mea.. Duhul Său îmi permite să vă vorbesc în graiul vostru, care îmi este necunoscut. Vă aștept de săptămâni întregi, și deja începeam să-mi pierd credința. Astăzi urma să fie ultima zi în care veneam aici în piață, să vă caut.. Ah, să mă prezint! Sunt Lot, nepotul lui Avraam, iar voi vă aflați în cetatea Sodomei! E drept, oamenii de aici nu mai cred în Dumnezeu de multă vreme, însă bunicul meu este convins că încă se mai găsesc câțiva oameni buni care Îl ascultă. Totuși, copii, un lucru pe care Domnul nu l-a precizat despre voi este ce căutați aici…

– Pe scurt, am spus eu, căutăm răspunsuri. Venim dintr-un timp, ăă, dintr-un ținut foarte îndepărtat și vrem să cunoaștem adevărul despre originea Pământului, cum părerile sunt foarte împărțite în locul din care venim.

-Ah, în cazul acesta cred că sunt persoana potrivită pentru această misiune! Dar nu cred că vreți să vorbim aici, în arșița orașului… Vă invit în casa mea!

Am plecat către casa lui Lot, care ne-a povestit și despre profeția cu privire la Sodoma și Gomora, care urmau să fie distruse dacă nu se găseau zece oameni buni în cele două cetăți. Părea absurd, dar noi știam deznodământul acestei povești, din Biblie. Era oarecum trist să-l ascultăm pe Lot, care părea atât încrezător în faptul că se vor găsi o mână oameni buni într-o cetate așa mare, însă ce era mai bizar era sentimentul că mergeam pe potecile unui oraș-fantomă, ce urma să fie distrus în curând din pricina propriei fărădelegi. Odată ajunși la casa lui, Lot ne puse pe masă niște bucate pe care abia așteptam să le încercăm, fiind, literalmente, mâncare antică, și apoi a început să ne povestească:

– Știți voi, deși puțini oameni mai cred aceste lucruri, vă pot asigura că ceea ce urmează să vă spun este cât se poate de adevărat. Istoria Creației îmi este cea mai cunoscută, căci însăși Avraam mi-a spus-o… A fost transmisă din generație în generație, arborele acesta genealogic ducând înapoi până la Sem, fiul lui Noe, care a trăit în vremea potopului… Apoi, Lameh, și așa mai departe, până la primul om de pe Pământ, Adam! Înainte de potop, cu toții știau că Domnul a creat Pământul cu toate lucrurile minunate care sunt pe el! Chiar mai mult, tot El a creat întreg universul și stelele pe care le vedem noaptea, Soarele, Luna, absolut toate!

Ia te uită, mi-am spus, știu despre stele și univers… Lot continuă:

– Însă, odată cu înmulțirea popoarelor, învățătura Domnului s-a uitat, iar oamenilor nu le-a mai păsat de Creatorul lor, de originea vieții, de toate aceste lucruri de care mă întrebați voi. De aceea, sufletul meu e încântat de faptul că aveți o asemenea curiozitate, și ați venit de departe până aici, ca să mă întrebați despre începutul vieții de pe Pământ.

Prima zi a Creației este cea mai fascinantă. Dumnezeu a vorbit, și a fost lumină, pe Pământul care pe atunci era pustiu și gol.. Fiți atenți însă! A fost lumină, nu a fost creat Soarele… Nu-mi pot imagina de unde venea această lumină, poate de la slava Domnului în sine… Apoi, în ziua a doua, tot cu un cuvânt, Dumnezeu a despărțit apa care acoperea întreg pământul de cer, care e „tot o întindere de ape”.. interesant, nu-i așa? Câtă putere, câtă măiestrie, ca doar cu glasul său să se dea la o parte apele în fața Duhului lui Dumnezeu! În ziua a treia, a urmat uscatul, care s-a ridicat ca un munte din adâncimile apelor.. Fascinante lucruri s-au petrecut atunci, la Creație. În ziua a patra, acest uscat s-a umplut de verdeață, pomi și tot felul de flori. Imaginați-vă doar! Pomi înalți, vegetație peste tot, flori cu un parfum divin, plante de toate soiurile și fructe care mai de care mai delicioase. De multe ori mă uit în jurul cetății mele, Sodoma, și regret că pământul din jur nu este fertil și că vegetația nu este atât de luxuriantă cum era, spre exemplu, în Eden.. Apoi, mările rămase au fost umplute de viețuitoare, peștii mișunau în oceane în voie, iar păsările zburau în voie prin văzduh.. Aceasta a fost ziua a cincea, când ele au fost create. Însă, cea mai frumoasă zi a fost ziua a șasea, când uscatul s-a umplut cu cele mai frumoase animale, care umblau în voie, mâncând verdeață cu poftă… Imaginați-vă: un lup ce acum e atât de fioros, stând blând alături de un mielușel plin de viață, ce aleargă prin câmpiile cu iarbă proaspătă ale Pământului… Toate târâtoarele, insectele, gâzele primăverii, toate mișunând fără griji pe cea mai frumoasă planetă pe care s-ar fi putut afla… Ce priveliște minunată! Gândiți-vă, doar câtă creativitate, și cu câtă blândețe și bucurie a creat Domnul toate aceste făpturi. Nu v-ați dori să vă întoarceți în Eden…? Să vedeți spectacolul vieții desfășurându-se în voie, necorupt de păcatul ce a ajuns apoi în mijlocul nostru? Eu cred că da, căci și mie mi-ar plăcea. Însă, cum bine știți, ceva lipsea din peisaj: creația cea mai iubită a Domnului… noi. Da, noi, oamenii. Dumnezeu i-a modelat pe Adam, primul om, iar apoi pe Eva, soția lui, cu atâta dragoste și pricepere! Imaginați-vă să trăiți înconjurați de slava Sa într-un loc atât de divin precum Eden, alături de toate viețuitoarele pământului, ca apoi, păcatul să strice toate aceste lucruri: moartea a pătruns în lume, necruțătoare, luând fără milă viețile creaturilor atât de gingașe; mielușelului, sacrificat mai târziu, i s-a făcut frică de lupul ce acum avea colți ascuțiți, frunzele copacilor au început treptat să cadă, florile s-au ofilit, iar Pământul a început să decadă, până când, la potop, Domnul a ajuns să își regrete creația și să o privească cu mâhnire. Cu excepția lui Noe însă. Prin el, rasa omenească a fost salvată. Problema însă este că acum cetatea aceasta se află și ea în păcat, și tare mă tem că nu va putea fi salvată. Așa că, vă sfătuiesc să plecați spre casă, și Domnul să vă aibă în pază! Mă bucur că m-a scos în calea voastră, sunteți niște tineri minunați și sunt încântat că nu v-ați pierdut credința în El. Sper că v-am putut oferi măcar o parte din răspunsurile pe care le căutați.

– Da, chiar ne-ați dat răspunsurile la toate întrebările noastre. În plus, am fi fost pierduți aici fără ajutorul și călăuzirea dumneavoastră. Ne vom îndrepta acum spre casă, spuse Flaviu îndemnându-ne să ne ridicăm de pe pernele pe care ședeam cu toții.

Am plecat în tăcere de la casa lui Lot. Nu mai era nimic de spus: spusese el tot ce era important. Creația era într-adevăr adevărată, și nu numai! Era atât de minunată, iar vorbele lui Lot mi-au îndreptat gândurile la secolul 21, în care natura era pe moarte, planeta era în schimbare, iar oamenii și toate valorile morale cândva respectate erau într-un declin total. Abia acum se puteau vedea cu adevărat consecințele păcatului. Deși probabil prima frunză căzută dintr-un copac a fost un vestitor tragic al morții, aceasta nu putea fi comparată cu moartea și suferința ce domneau în lumea anului 2021. Eram însă cu toții atât de fascinați de ceea ce auzisem, încât nu s-a mai gândit nimeni la modul în care urma să părăsim această epocă. Mergeam doar abătuți și oarecum triști prin străzile Sodomei, până când Bianca strigă:

– Stați puțin, noi unde mergem?! Sodoma poate fi distrusă în orice moment, iar noi trebuie să ne întoarcem acasă, în secolul 21!

– Stai liniștită, Bianca! Ceasul de la mâna ta! Setează secolul, anul, ora și așa mai departe, iar când îți zice Eduard, care verifică ceva calcule complicate pentru oameni deștepți care știu să inventeze mașini ale timpului în timpul liber, apeși pe butonul ăsta, am liniștit-o eu. 

Am râs cu toții la remarca Carei. Ne-am uitat o ultimă oară la orașul pe care știam că nu aveam să-l mai revedem vreodată, nici noi, nici altcineva, apoi la dealurile și munții îndepărtați, și apoi am apăsat butoanele de pe ceasurile noastre deodată, doar ca să ne trezim înapoi în garajul lui Flavius, încă fiind acoperiți de nisipul roșiatic adus încă din Antichitate…

Salvarea familiei lui Lot

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *