DE SUFLET, PENTRU SUFLET

de Yarina Gergely – Oderuc, clasa a VIII-a B

De când eram extrem de mică, parinții mei mă încurajau să fiu creativă, să îmi folosesc imaginația și să învăț să mi-o exprim. Exact asta am făcut încă de când mă știu. Stăteam și compuneam finaluri alternative pentru poveștile mele preferate, încă de dinainte de a fi învățat să scriu și să citesc. Odată ce am crescut puțin mai mare, cream povești întregi, de la început până la sfârșit. Treptat, am descoperit și arta și puterea de a crea prin linii, culori și forme. Precum majoritatea copiilor mici, nici eu nu am reușit să pictez “Noapte înstelată” a lui Van Gogh din prima, dar, la fel ca și în cazul poveștilor, era un pas mic care, laolaltă cu mulți alți pași mici, duceau către o cale bine definită. “Îndraznește! Experimentează! Orice încercare este un nou drum, vezi unde te duce!”, îmi spuneau parinții mei. Creativitatea, din punctul meu de vedere, a fost cel mai mare avantaj al meu, permițându-mi să văd o lume pe care nu mulți o pot vedea.

            În urmă cu opt ani eram extrem de încântată că voi putea, în sfârșit, sa devin școlăriță. În dimineața primei zile de școală abia îmi puteam stăpâni entuziasmul la gândul că voi avea posibilitatea de a-mi exprima opiniile și gândurile cu altcineva în afara familiei și a cercului de prieteni; ”Voi avea mulți colegi cu care să vorbesc și, bineînțeles, o doamnă învățătoare cu care să discut”, îmi spuneam. Visurile mi-au fost spulberate încă din prima zi, imaginația mea fabulând închipuiri precum: De bună seamă că toți vor fi interesați de ceea ce aveam eu de spus. Atunci am descoperit pentru prima oară în viața mea răutatea, indiferența și umilirea, tratamente aplicate de către colegii mei. Am avut, totuși, un licăr de speranță că măcar învațătoarea va aprecia ceea ce aveam de spus. Nu a fost așa. Nici nu apucasem bine sa deschid gura, că mi s-a spus că nu am voie să vorbesc, să am păreri personale, că trebuie să învăț ce mi se dă și să gândesc doar “ce trebuie”. Eu știam că “ce trebuie” este să dau frâu liber ideilor, să clădesc fără opreliști…asta fusesem învățată.

În schimb, ceeace am fost învățată în școala primară a fost că trebuie să stau în banca mea, să acumulez fără întrebări și explicații toate informațiile care mi se dau și că, în niciun caz, nu am voie să îmi exprim opiniile. Nici măcar la orele destinate creativității, precum arte vizuale și abilități practice, nu aveam voie să îmi pun amprenta personală și să deviez puțin de la regulile impuse de către doamna învățătoare. “Cum să faci cerul galben, dacă el e albastru? Asta e artă?” mi-a spus odată. Totul era strict, rigid și sec. Treptat, orele de AVAP au fost înlocuite de orele de română si matematică pentru că, spunea ea, celelalte materii sunt lipsite de importanță și nu vom putea avea “o carieră de succes, dacă ne exprimăm artistic”.

            Așa au fost primii mei patru ani de școală. Au fost destui, încât să mă facă să cred că așa este școala și, când părinții mei mi-au spus că vor să mă mute la o altă școală, nu am mai făcut greșeala să mă gândesc că ar putea fi diferită. Dar a fost! Si cât de diferită!

În ziua în care m-am dus să dau testele de admitere, am intrat într-o clasa ai cărei copiii au venit imediat la mine, odată ce acea doamna învățătoare, extrem de draguță și de caldă, le-a spus că e posibil să le devin colegă. M-au inclus imediat în grupul lor, m-au dus să îmi arate școala, m-au făcut să mă simt “ca acasă”. La sfârșitul orelor nici nu realizasem că am petrecut acolo o jumatate de zi, atât de bine m-am simțit!

Era școala pe care o visasem în urmă cu patru ani și o găsisem, în sfârșit! Când am fost informată că am fost admisă, eram în culmea fericirii; nici dacă aș folosi un dicționar întreg nu aș putea descrie pe de-a-ntregul cum m-am simțit atunci. Pot spune, însă, că prima zi de școala din clasa a cincea și toate celelalte care i-au urmat până în ziua de astăzi au fost cum nicioadată nu mi-aș fi imaginat.

Sunt multe amintiri plăcute pe care memoria mi le înșiră acum, dar dintre toate, un episod iese în evidență; eram la prima oră de matematică din clasa a cincea și doamna făcea recapitulare cu noi. Ne scotea pe toți, pe rând, la tablă să rezolvăm exerciții. A venit rândul unui coleg și, după ce a stat câteva momente în fața tablei uitându-se la exercițiu, colegul meu a spus, cu voce joasă, că nu își mai amintește cum să rezolve acel exercițiu. Am înghețat când l-am auzit, pentru că anticipam o reacție virulentă din partea doamnei vis-à-vis de neștiința copilului. Așa fusesem învățată la cealaltă școală, dacă nu știi, se țipă la tine. În schimb, doamna profesoară a ridicat mâinile în lateral, parcă încercând să ne cuprindă pe toți, și a spus, spre marea mea uimire și totala mea încântare: “Dar, e normal să fi uitat, doar veniți după trei luni de vacanță! De aceea facem exerciții recapitulative, pentru a vă reaminti! Haide, încercăm împreună!”

La această școlă nu am fost exclusă nicioadată, colegialitatea chiar există, iar întrebările nu rămân niciodată fără răspuns. Ideile creative și exprimarea lor nu este îngradită, ci din contră, încurajată. Profesorii se preocupă ca elevii să înțeleagă, nu doar să rețină informațiile, proiectele sunt date pentru a întări atât cunoștințele, cât și relațiile de colegialitate și, mai presus de orice, pentru mine a contat foarte mult faptul că profesorii mei s-au preocupat întotdeauna nu numai să imprime cunostințe în mintea noastră, ci să ne dea și “bucățele din sufletele” lor pentru că aici, la școala mea, profesorii pun suflet! Iar acest lucru face din LTMI școala mea de suflet!

2 Comments on “DE SUFLET, PENTRU SUFLET”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *