Dragă jurnal,

de Sabina Brânzan clasa a VIII-a A

            N-o să-ți vină să crezi ce mi s-a întâmplat azi! Stai să-ți spun, dar hai, așază-te comod ca să nu cazi de pe masă…

            După ce mi-am terminat orele de la școală, am ieșit puțin afară ca să iau o pauză de la învățat. În timp ce mă plimbam liniștită pe aleile parcului din apropierea casei mele, mi-am dat seama de faptul ca timpul zboară foarte repede. Deja toamna a venit si totul s-a schimbat. Parcă doar câteva clipe au trecut de când m-am întors din vacanță. Să nu mai menționez faptul că doar cu câteva luni în urmă m-am mutat într-un oraș nou, în care nu cunoșteam decât vreo două-trei persoane, dar timpul a zburat ca o pasăre ce se înalță în văzduhul albastru. Am crescut așa de repede…

            Și în timp ce mă plimbam nostalgică pe poteca plină de frunze ruginii, o anumită frunză mi-a atras atenția. Parcă pe mine mă striga. Am ridicat-o, cu gândul să o iau acasă, sa i-o duc mamei și să o așeze în buchetul de toamnă de pe masa din sufragerie. Numai că ceva îmi tot spunea ca aceea nu era o frunză obișnuită.

            Dintr-o dată, frunza a prins glas, si m-a întrebat ce fac. Am rămas șocată. „Mm binee…” am îngăimat. Nu înțelegeam ce se întâmpla. M-am ciupit de braț. Nu, nu visam. După câteva clipe de buimăceală, mi-am făcut curaj și am întrebat-o care era treaba cu ea. Cine era? De unde a venit? Sigur era o frunză, sau doar un aparat modern menit ca să-mi afle toate mișcările? M-a liniștit, spunându-mi că era o simplă frunză, care din întâmplare a ajuns și pe meleagurile noastre. Mi-a spus că face parte dintr-o familie care s-a născut din întâmplare dintr-un arbore imens de pe meleagurile Mesopotamiei. Aducându-mi aminte de ce ne povestise domnul de religie la oră, și vrând să aflu mai multe, am prins curaj și am întrebat-o dacă știe ceva de grădina Eden, pentru că din câte îmi aduceam eu aminte, acolo se estimează că ar fi fost Edenul, dar totuși nu este sigur.

            Cu durere în suflet, mi-a spus că da, știe despre grădina Eden. Ba mai mult, mi-a spus ca suratele ei foarte îndepărtate au fost de față la importantele scene care s-au petrecut acolo. Cu și mai mare uimire, am rugat-o să îmi povestească tot. A început prin a-mi mărturisi că este o istorie tristă, deoarece din cauza greșelii lui Adam și a Evei natura a avut mult de suferit. Neînțelegând, am rugat-o să îmi explice. A început așa: „Știi, atunci când Adam și Eva au păcătuit, păcatul a invadat toată lumea, inclusiv natura și animalele. Animalele au început să se învrăjbească unele cu altele și ura a intrat în ele. După cum mi s-a spus, leul stătea cu mielul, dar acum ai observat și tu ca acest lucru este nefiresc. Natura a început încetul cu încetul să se ofilească. Iarna, copacii sunt goi, pomii fructiferi  nu rodesc tot timpul anului, iar florile. la un moment dat, își pierd din magia lor.” „Da, da….” am îngăimat eu. „Continuă”, i-am zis, dornică să aflu mai multe. „Mai târziu, stră-străbunicele mele mi-au povestit că rudele lor îndepărtate au văzut scena plecării omului din grădina Eden. Cu mare durere în suflet, Dumnezeu i-a izgonit pe Adam și Eva. Apoi, după câteva luni, când se apropia iarna, ele au văzut cum Adam plângea la ușa cortului, privindu-le. Știa că din vina lui și a nevestei lui toate acestea se întâmplau. Frunzele au început să ruginească, apoi să cadă; acum era nevoit ca animalele să le pună la muncă, când altădată doar se juca cu ele, și câte și mai câte, doar din pricina păcătuirii lor.”

            Puteam vedea în ochii micii frunze lacrimi, lacrimi de durere și suferință. I-am spus că este totul bine, că aceste lucruri vor lua sfârșit, că Domnul se va întoarce și nu va mai exista acest coșmar. A dat din cap și și-a șters lacrimile. I-am transmis un sincer mulțumesc, spunându-i că niciodată nu m-aș fi gândit la aceste consecințe pe care le-a avut păcatul, dar am asigurat-o că același Dumnezeu care a creat-o va veni din nou și va transforma acest coșmar într-un paradis poate chiar mai frumos decât grădina Eden.

            Ascultând toate acestea, frunza ruginie a încuviințat și mi-a zâmbit frumos cum numai o frunză poate s-o facă. Încă uimită de ce mi s-a întâmplat, am alergat repede acasă. Scriind aceste rânduri, dragă jurnalule, realizez că noi oamenii ar trebui să fim mai buni, nu doar cu natura din jurul nostru, ci și cu oamenii pe care îi avem pe lângă noi. Nu suntem meniți sa fim răi, ci suntem meniți ca să fim buni și iubitori.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *