Dragă Jurnal

de Teodora Schira clasa a VIII-a A

De obicei, nu prea scriu aici (din păcate!), dar ziua aceasta a fost prea frumoasă pantru a nu o imortaliza între pagini. Ia-ţi popcornul, alunele, sucul, ceaiul, tot şi porneşte cu mine în această aventură minunată ! 

Totul a început atunci când m-am gândit să ies afară şi să fac o plimbare… prin ploaie. Atunci este cel mai oportun moment de a te plimba pe stradă, fără prea multă lume în jurul tău să te deranjeze. M-am îmbrăcat ceva mai gros, mi-am luat umbrelă, masca şi am ieşit. Aşa cum m-am aşteptat, nu am găsit multă lume pe stradă. Primul lucru pe care l-am observat au fost copacii cu frunze arămii, cărămizii şi tot felul de alte culori tomnatice. Vederea lor a adus în mine un fel de melancolie, după zilele pierdute ale verii, chiar dacă nu îmi place vara foarte mult. Mie îmi place să calc pe frunzele uscate de pe jos, aşa că aveam de gând să fac la fel şi astăzi. Ceea ce m-a oprit din a face asta a fost un glas subţire, pe care de-abia l-am auzit și care mi-a zis: “Te rog frumos, nu face asta !”. Îți imaginezi surpriza mea când am auzit asta. Aproape că am sărit de uimire.

– Cine e acolo?, am întrebat eu, tremurând ca varga şi ţinând umbrela ca pe o armă.

– Uită-te la picioarele tale”, a spus vocea piţigăiată

M-am uitat în jos, dar tot ce am văzut a fost o frunză. Mă pregăteam să trec mai departe, peste ea, când deodată, am auzit din nou glasul piţigăiat.

– Da, ştiu, cam greu de crezut că sunt o frunză vorbitoare…

Când am auzit asta, mi-a picat fața. Am vrut să fac cale întoarsă şi să fug, dar parcă picioarele nu mă ascultau, aşa că am ajuns să îngheţ acolo ca o statuie plouată în cap.

– Vai de mine, ce am făcut?, întrebă frunza, speriată.

Eu încă nu ştiam ce să spun, aşa că am început să bâigui ceva de genul  “Nu, nu, sunt bine, chiar extraordinar”.

Frunza a răsuflat uşurată, dacă o frunză poate răsufla, şi a continuat discuţia, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Aşa, unde rămăsesem ? A, da ! Urma să fiu călcată de un om.

În ciuda tuturor instinctelor mele ce îmi spuneau să fug, m-am întors cu precauţie, ca să nu calc frunză, şi am început conversaţia cu ea.

– Cum te numeşti ? am întrebat eu

– Hmm, a răspuns frunză, au trecut mii de ani de când m-a întrebat cineva asta. Nici eu nu îmi mai ştiu numele. 

Dacă fața mea nu era picată destul, acum cu siguranţă era.

– Mii de ani, am întrebat eu cu o voce care nu părea a mea.

– Da, şase mii de ani, mai exact. Oau, atât de mult timp a trecut de când eram în Eden, zise frunză căzută pe gânduri.

– Eden? ACEL Eden? Nu pot să cred, serios?!

– Ba să crezi,  îmi răspunse interlocutoarea mea.  Îmi amintesc când încă eram verde şi frumoasă şi în plină putere și mă ţineam tare de copac. Zilele de atunci erau incredibile! Îi vedeam pe cei doi oameni, Adam şi Eva, cum învăţau ceva nou în fiecare zi, cum intrau în fiecare zi în grădină şi cum se îngrijeau de ea. Pe atunci, copacii trăiau veşnic, la fel ca şi oamenii. Dar când a făcut Eva ce a făcut, totul a fost din ce în ce mai rău. Oamenii au început să îmbătrânească, la fel şi plantele, şi totul a început să moară usor-usor. Nici nu vrei să ştii cât de tare au plâns prietenii mei când au văzut că începem să cădem din copac. A fost foarte dureros, dar viața a mers înainte. Am văzut tot felul de oameni în lumea asta, tot felul de locuri şi tot felul de lucruri. Nu toate amintirile mele de pe pământul acesta sunt frumoase, dar le preţuiesc pe toate.

– Oau, chiar ai trecut prin multe, am spus eu (în punctul ăsta, nici nu mă mai interesa dacă arătăm ca o nebună căreia îi ploua în cap şi care vorbeşte cu o frunză; eram fascinată la maximum de discursul ei). Și cum ai reuşit să treci prin toate, am întrebat-o curioasă.

– Așa cum am făcut totul: cu prietenii. Viaţa asta nu înseamnă nimic, dacă nu ai prieteni.

– Ce frumos, am spus eu, înduioşată. Pai, ţi-ai făcut o prietenă nouă. Chiar dacă nu ne vom mai întâlni niciodată, te voi purta în suflet cu mine, întotdeauna.

– Îți mulţumesc tare mult, zise frunză. Îți promit că nu voi uita ziua asta, cât oi trăi.

– Nici eu. La revedere !, i-am spus şi am fugit înapoi în casă.

După cum vezi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă îndrept spre tine și să-ți povestesc da, aşa udă şi înfrigurată cum sunt. Uite, am notat și ziua, pentru că nu vreau s-o uit niciodată. A, și încă ceva: îți pormit că o scriu zilnic de acum încolo…nu, chiar nu e bine să-mi neglijez prietenii…mi-a spus-o chiar frunza. Vorbim mâine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *