Nostalgie în pandemie

de Gabriel Burtescu, profesor de Istorie si Educație socială

Uneori mi se face dor de școlile la care am învățat.La fel de dor însă îmi este și de acelea la care i-am învățat eu pe alții. Nostalgia de neînlăturat a catedrei, a elevilor,a școlii, m-a urmărit și mă urmărește mereu.

    Adesea, generații de elevi îmi trec pe dinainte. Școlile pe unde am trecut, cu elevii și profesorii lor, au rămas în inimă și în minte ca niște insule ale fericirii, la care mă întorc din când în când, toate acestea lăsând în urmă neșterse amintiri.

     Viața mi-a fost înseninată de bucuria împlinirilor, iar amintirea anilor petrecuți alături de elevii mei constituie chemarea tainică ce mă duce mereu cu gândul în clipele de răgaz, spre amintirea frumoșilor ani petrecuți împreună, ținând mereu vie, în inima mea, dorința revederii.                             

      A fost o reală plăcere să-i cunosc pe elevi, să-i învăț, să-i sfătuiesc, dar și să învăț de la ei. Am împărtășit în acești ani atât entuziasmul, umorul și voioșia lor, cât și emoțiile, grijile și umbrele din ochii lor. Am dăruit cât am putut de mult, m-am dăruit și am trăit intens clipele de fericire. 

      Am visat știind că visul este atins doar de cei ce cred în el. Nu am lăsat visul să piară pentru că, dacă visurile mor, viața nu este decât o pasăre cu aripi frânte care nu mai poate să zboare. Deși uneori între visuri și realitate s-a deschis o prăpastie, am mers înainte cu mult curaj și încredere.

     În toți acești ani în care am fost la catedră, am învățat că trebuie să îmi ascult inima, că reprezint ceva numai prin ceea ce dăruiesc, că tot ceea ce realizez fără o motivație morală nu poate să dăinuiască. 

      De școală mă leagă amintiri frumoase care vor rămâne unice în viața mea. Am întâlnit oameni pe care i-am uitat. Am uitat oameni cu care m-am întâlnit, dar niciodată nu mi-am uitat profesorii și elevii.

      ,, Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii.” scria Antoine de Saint Exupery în,, Micul Prinț”. Profesorul trebuie să fie un artist, un sculptor, un medic, o liră. Datoria lui este să inspire omenie, demnitate, dorința de carte, sinceritate, devotament. De aceea m-am gândit întotdeauna nu numai la materiile pe care le predau, ci și la viața de zi cu zi a elevilor. Am privit mai departe de catedră și de zidurile școlii văzând în elevii mei nu numai oameni de bază ai societății de mâine ci și membrii împărăției pe care Dumnezeu dorește să o instituie printre noi.

          Am citit cândva un gând care m-a impresionat profund:,, Să ții în palmă sufletul unui copil este un privilegiu. Să fii important în viața unui copil este un dar divin.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *